Everything’s different and yet everything’s the same
Toată lumea știe că nu există o persoană identică cu o alta. Știm și că nici chiar gemenii nu sunt la fel. Totuși (pentru că vreau? pentru că așa m-am format?..), văd pattern-uri. Peste tot. Fie că e vorba de mame singure, de copii, de muncitori cu probleme, cu bani puțini ș.a.m.d.
Desigur, pattern-uri sunt multe. Probabil nu pot fi numărate. Dar pare că nu există o relație “un pattern corespunde doar unei persoane”. De ce?
M-am gândit la mai multe motive plauzibile, însă cel “de bază”, după părerea mea, este societatea.
Suntem, clar, produsul societății noastre. Omul este format de la naștere să traiască printre alți oameni. Să comunice, să conlucreze. Să creadă (într-o religie, într-o știință, într-o credință anume a familiei etc.), să pună întrebări. Cui poate pune întrebările? Fără doar și fără poate, altor oameni. Cum poate supraviețui? Cu ajutorul (sau cunoștințe dobândite de pe urma) altor.. oameni.
Așadar ne creștem copiii învățându-i să depindă mai departe de alte ființe umane. Îi învățam să creadă în aceleași idei în care credem și noi, le dăm peste mână (în mod greșit, din instinct de conservare) când încearcă să facă ceva mai nebunesc, mai open minded, mai neconvențional. Le refuzăm cererea de a descoperi.
Azi așa, mâine din nou, poimaine iar… ne tipizăm copiii. Îi vrem copii xerox ale noastre, doar că mai îmbunătățite – să aibă și să fie tot ce nu am avut noi, tot ce am vrut noi să devenim dar am eșuat. Apoi ajung în grupuri (la școală, la serviciu, în vacanță etc.) și trebuie să se integreze pentru că așa au fost “programați” în timpul fragedei copilării.
Din grupuri fie ies alte pattern-uri, fie individul se mulează la noul pattern; în ambele cazuri apare din nou această grupare în loc de apariția unei individualizări.
Facem parte din grupuri (asemănătoare cu noi) toată viața. Așadar, suntem toți diferiți?

